"4 ani și 9 luni".. Așa s-ar numi probabil cel mai titrat thriller în care deznodământul nu este imaginat de scenarist, ci de către spectatori. Poate ar putea avea un final fericit.. Dar amânările și ezitările ne țin pe loc, iar timpul devine cel mai crud și nemilos adversar. Am renunțat la ceas și măsurăm timpul în oglindă. Dar ea ne minte și este superficială. Brusc eternitatea se transfomă în efemeritate și începutul seamănă cu un sfârșit.
4 ani și 9 luni de așteptare și frică. Așa arată cel mai groaznic episod din viața unei mame, soții, bunici. Plin de întrebări la care răspunsul vine uneori prea târziu. Grija de sine nu este condiționată de educație, statut social, avuție sau vise. Nu mai căuta vinovați și nu te mai întreba De ce ție?
4 ani și 9 luni.. Atât așteaptă într-o viață o femeie rezultatele testelor Papanicolaou și HPV, cumulat. Aproape 5 ani de teamă, de anixietate, de promisiuni, de ceva ce ar putea fi, de fapt, libertate. Dar multe dintre ele nu le așteaptă deloc.. pentru că nu le fac.
Anul acesta s-a născut CLARA, un proiect unic care transformă anii în zile, anxietatea în liniște și frica în curaj.
Dacă ieri așteptai în medie 2 săptămâni pentru un rezultat Papanicolaou, astăzi CLARA îți oferă răspunsul în 10 minute. Dar CLARA este mai mult de atât. Este, dacă vrei, personificarea acelui prieten imaginar care te însoțește din copilărie și care veghează la bunăstarea ta.
În realitate este povestea unei femei ca tine, care însă nu a mai reușit să-și schimbe sfârșitul.
“De câteva zile cu toții am simțit un parfum deosebit pe scara blocului, mai ales dimineața când porneam spre școală. Dacă închideam ochii, aveam impresia că stau pe un nor de kașmir, atât de real era. Am auzit de la tanti Ica, vecina de la parter, că așa miros tuberozele. Tot de la ea am înțeles că avem o vecină nouă la etajul doi, în apartamentul lui nenea Vasile care s-a mutat în Spania la copii. Habar nu aveam cine este, cum arată. Singurul indiciu era cărarea de parfum pe care mergeam și ne întorceam de la școală.
Într-o după-amiază ne-am decis ca toții copiii să stăm până mai târziu în seară să o vedem. După 22.00 am renunțat. Singura variantă era dimineața devreme. La 6.30 aproape toate ferestrele blocului avea câte o moacă curioasă și holbață la ușa blocului. S-a deschis încet... și atunci am descoperit eternitatea. Am înțeles din priviri că niciunul dintre noi nu dorea ca acel moment să se termine vreodată. Nu i-am văzut chipul. Pleca dimineața devreme și nu privea niciodată înapoi. Parcă se juca cu noi.
Am stat toate diminețile din acea vară halucinand sub vraja parfumului ei. Într-o după-amiază, venind de la școală, am întâlnit-o pe banca din fața blocului, la umbra magnoliei care de mult își pierduse florile, aplecată asupra ei și încercând să-i fure parfumul. Am fugit în scară ca un infractor. Nici măcar nu am salutat. Am fugit la fereastră să o văd. Plecase. Mi-am jurat că data viitoare va fi altfel.
De câteva zile blocul a revenit la vechiul odorizant, un amestec astmatic de praf cu iz de mucegai, ce rămânea agățat de umbra rece a scărilor. Și mai era ceva. Un ecou grav al lui tanti Ica de la parter: "Păcat, că era fată tânără!"
Păcat?! Atunci am înțeles eternitatea.
O chema CLARA, avea treizeci și ceva de ani. Nu era din oraș. Venise la ceva tratament. Nu am înțeles decât că era despre ceva teste care nu s-au făcut la timp. Avea o fetiță.”
