Clujana. Povestea reinventării unui brand cu o istorie de peste 100 de ani

Cu o tradiție de peste 100 de ani, povestea Clujana începe în 1911, când tânărul tăbăcar Johann  Rennan împreună cu soția sa Carolina, fiica maestrului tăbăcar Atzner Meszaroș, migrează în Transilvania și deschid un atelier de tăbăcărie la Cluj. În timp, atelierul a devenit cea mai mare fabrică din România și apoi, în anii ’80, din estul Europei, care a reușit să își păstreze măiestria, în ciuda tumultului celor două războaie mondiale și ulterior a regimului politic restrictiv.

Tehnica profesionistă de procesare a pielii, calitatea și designul atractiv au făcut ca perechile de încălțăminte Clujana să fie vândute în magazine de pe întreg cuprinsul țării și apreciate de clienți ai magazinelor de profil din țări precum Germania sau Italia și alte state din vestul Europei.

Astăzi, brandul Clujana îmbină tradiția și modernitatea printr-un design nou și creativ, prin diversificarea liniei de producție și prin atenția tradițională față de calitatea produselor lansate pe piață în fiecare sezon. În 2018, Clujana marca pătrunderea în mediul digital printr-un showroom online și o prezență activă și constantă în social media.

În 2019, produsele Clujana adresează nevoile unui segment de clienți neexplorat până acum, tinerii cu vârste între 25-40 de ani, pășește în era digitală printr-o comunicare prietenoasă, orientată spre nevoile clientului, totul întru reinventarea acestui brand cu istorie și tradiție de excepție.

Clujana este astăzi o companie puternică, apreciată de iubitorii brandurilor autohtone de calitate, reinventată într-o piață marcată de competitivitate, dar atașată de valoarea produselor locale.

Proiectul Ştiinţă & Tehnică. 135 de ani.

Proiectul Ştiinţă & Tehnică are o tradiţie de 135 de ani, începută odată cu publicarea de către Luigi Cazzavillan a Ziarului călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi uscat - prima publicație românească de popularizare a științelor (iunie, 1884).  

Gazeta conținea articole, comentarii științifice, biografii și rețete practice, fiind considerată  „cea mai veche și mai apreciată revistă scrisă pe înțelesul tuturor pentru răspîndirea științei și cunoașterea lumii prin călătorii”.  

În 1954 prin contopirea revistelor Ştiinţă şi Tehnică pentru Tineret şi Ştiinţă şi Cultură se naşte cel mai cunoscut şi apreciat brand al presei ştiinţifice din România, Ştiinţă și Tehnică, care va avea o apariţie neîntreruptă până în anul 2008.  

Din 1977 până în prezent la revista a lucrat profesorul Alexandru Mironov – unul dintre cei mai cunoscuți  animatori al științei. Începând cu 4 aprilie 2011, Fundația Dinu Patriciu împreună cu Adevărul Holding relansează pe print și în online Știință & Tehnică.   

În cele peste 600 de numere de revistă și în cele câteva mii de articolele, cititorii au regăsit în paginile revistei noutăți despre spațiul cosmic, dar și despre cel interior, al corpului omenesc; despre viitor, dar și despre istorie. Cu fiecare știre, un grăunte de adevăr a fost sădit în mințile cititorilor.  

Pentru mulți dintre cititorii S&T, revista a fost mașina ce a fabricat visul de a deveni cercetător, inginer, chimist, programator. Pentru mulți, a fost posibilitatea de a proiecta Viitorul.

Din ianuarie 2015, revista Știință&Tehnică este editată de Science&Technology Press, companie de publishing specializată în mass media și evenimente de popular science și îi numără în continuare printre senior editori pe Alexandru Mironov, Cristian Român și Andrei Dorobanțu.

 

Muzeul Național al Literaturii Române. Un autentic tezaur literar.

photo © Muzeul Naţional al Literaturii Române

Muzeul Național al Literaturii Române adăpostește un autentic tezaur literar format din manuscrise, cărți, obiecte personale, obiecte de artă, fotografii, înregistrări audio-video care redau într-o imagine metaforică profunzimea și complexitatea întregii arte a cuvântului în literatura română.

În prezent, Muzeul Național al Literaturii Române deține peste 300.000 de piese, organizate în aproximativ 300 de colecții, cuprinzând manuscrise ale celor mai mulți scriitori importanți, precum Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă, Lucian Blaga, Ion Vinea și mulți alții.

Clădirea din str. Nicolae Crețulescu nr. 8, în saloanele căreia Muzeul Național al Literaturii Române expune o parte din colecții, a aparținut generalului de divizie Leon Mavrocordat. Pe harta Bucureștiului din 1899 este reprezentat grafic un imobil, dar amprenta e un pic diferită de casa actuală. Intrarea, de pildă, se făcea pe latura sudică a casei. În Anuarul Bucurescilor editat de Carol Göble în 1904, generalul, pe atunci colonel, nu figurează ca locatar la nr. 8 din strada Umbrei, cum se numea atunci strada Nicolae Crețulescu. În schimb, în Anuarul din 1906 îl regăsim la această adresă.

Editura Muzeului Literaturii Române a fost înfiinţată cu scopul de a împărtăşi cititorilor rezultatele muncii cercetătorilor care studiau manuscrisele aflate în patrimoniul Muzeului Naţional al Literaturii Române, în 1994.

Pe lângă expoziția de bază și patrimoniul deținut în arhivele și depozitele sale, Muzeul Național al Literaturii Române are în custodie patru case memoriale și o expoziție, organizate într-o rețea proprie- Casa memorială “Tudor Arghezi – Mărțișor”, Casa memorială “George și Agatha Bacovia”, Casa memorială “Ion Minulescu și Claudia Millian”, Casa memorială “Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”.

Românii #iubescsalatele de secole. Eisberg le reinventează în mileniul III

Istoricii ne spun că oamenii consumă frunze de salată de cel puțin cinci milenii. Prima oară, consumul de salate apare documentat în Egiptul antic, de unde se răspândește în bazinul mediteraneean, prin greci și romani, iar de la ei în întreaga Europă.

Potrivit cercetătorului în gastronomie Cosmin Dragomir, la noi, istoria documentată a salatelor are doar câteva secole. Cele mai vechi menționări apar într-un manuscris brâncovenesc - o colecție de rețete atribuită Postelnicului Cantacuzino - găsit la începutul anilor '90 în arhiva Academiei Române de către cercetătoarea Ioana Constantinescu și publicat pentru prima dată în 1997 la editura Fundației Culturale Române (actualul ICR) sub titlul: “O lume într-o carte de bucate, manuscris din Epoca Brâncovenească”.

Din rețetele de acum trei secole devine clar că salatele erau, la mesele boierești și domnești, la temă cu gastronomia occidentală și pline de ingrediente suprinzătoare: andive, sparanghel, rădăcină de cicoare, capere, sfeclă roșie, rodie, stafide, morcovi etc. Cu adevărat important este faptul că salatele constituiau deja, un fel aparte de mâncare și nu doar „o garnitură” de însoțire a altor preparate. A se remarca și sezonalitatea evidențiată încă titlul capitolului: „Învățături de a face multe feliuri de sălături, după vremi”.

Și în acele vremuri, asezonarea și dressingul sunt cele care, adăugate, transformă o mână de verdețuri într-o salată. Musai ca dressingul să conțină o parte acidă: oțet, zeamă de lămâie etc. Iar dacă la 1700 tehnica era deja folosită, în primele noastre cărți de bucate tipărite în țările Românești lucrurile nu aveau cum să fie altfel.

Prin urmare, autorii de cărți de bucate – Kogălniceanu și Negruzzi (1841) și postelnicul Malochi Drăghici (1846) în Moldova, Maria Maurer (1847) și Crist Ioninn (1865) în Valahia - ca să-i cităm doar pe cei mai timpurii - menționează pe foarte scurt, ca fiind de la sine înțeles, tehnica prin lapidarul: „ca la orice salată”. Tot de aici conchidem că salatele erau un preparat atât de rutinat, de uzual, încât nu necesita texte explicative.

Nu avem cum să nu-l amintim aici și pe cel mai important gastronom român de după '89. În salatele fără legume din monumentala sa carte „Bucate, vinuri, obiceiuri românești”, Radu Anton Roman ne prezintă întâlnim salata ardelenească și cea de păpădie, care au în comun boiaua folosită la asezonare - semn clar că acestea culese din sate de la nord de Carpați.

Undeva pe drum, însă, probabil în timpul regimului comunist, relația românului cu salata s-a modificat. Poate în graba industrializării, poate pe fondul penuriilor, salata și-a schimbat forma și menirea. 1989 ne-a prins numind salată fie aperitivele tradiționale de sărbători, ca salada de boeuf, ori pe cele sezoniere (de vinete, de ardei copți). Iar salata cu frunze proaspete a fost „marginalizată” ca aperitiv de primăvară (la apariția lăptucii pe piață), ori ca garnitură secundară la felul principal. Iar aceasta din urmă, de obicei făcută cu varză și/sau legume de sezon.

După 1989 – mai precis, de prin 1995 - Eisberg a pornit într-o curajoasă misiune de a reda salatei statutul pe care-l merită pe masa românilor. Prin tot ce facem, încurajăm românii nu doar să considere salata un fel distinct de mâncare, gustos, versatil și ofertant – ci și să-și schimbe obiceiurile dietare nesănătoase și să aibă mai multă grijă de propria sănătate, incluzând mai multe salate în masa lui zilnică.

ROM, Mândru sa fie ROMânesc

A început ca o ciocolată produsă în Fabrica de produse zaharoase Bucureşti și a devenit o părticică din istoria românilor.

Baton de ciocolată născut în comunism, ROM a devenit martor dulce al tuturor schimbărilor din ultimii 54 de ani.

A așteptat răbdător să te îndulcească, pe vremea când trebuia să stai la coadă ore în șir, doar pentru a-ţi face o mică bucurie.

Te-așteaptă răbdător și acum, să îl alegi de data aceasta, din sutele de alternative existente pe piață. Dar a rămas la fel: acelaşi gust inconfundabil care îţi trezeşte amintiri de fiecare dată când îl savurezi.

A fost lângă tine când căutai șoptit pe hartă un loc în care să-ți trăiești povestea liber. Este aici și acum, lângă copiii tăi, care n-au fost nici pionieri, nici şoimi al patriei, dar care au extras patriotismul din valori autentice, vechi și noi, care i-au inspirat.

A câștigat lupta cu timpul și și-a păstrat identitatea. Și te provoacă şi pe tine să faci acelaşi lucru. Să fii mândru că eşti român, oriunde te-ai afla.

Pentru că un strop de ironie și mult haz sunt cele mai puternice arme împotriva uitării. ROM le-a folosit și a devenit vocea relevantă a patriotismului: a unit românii de pretutindeni, amintindu-le că avem cu toţii aceeaşi istorie. Același trecut. Și un viitor plin de posibilități și amintiri nescrise încă.

De Centenar, ROM ramane doar tricolor, mandru sa poarte cu sine doar steagul tarii si nimic altceva.